Page 42 - VoxLibri34-2006

^(iniemoraci - $veninwn/e

(Dan 9\(icoară,

(Demp reumd-a -fi

- (De nemernicie și sânguire -

Descendent pe filieră maternă dintr-o veche familie (Nicoară)
ce a fost înnobilată de Corvini, poetul, filozoful și muzicianul
hunedorean ce semnează cu numele consacrat astfel, Dan
Constantinescu (Nicoară) titrează „DEMPREUNUL-A-FI
(stihuri de nemernicie)”, un veritabil testament liric al creației
sale originale.
Poetul a emigrat în anii '80 la Freiburg, unde a și murit, iar
soția sa, Lucia, luptă a-i repatria osemintele. Odinioară am fost
prieteni apropiați și, recent, mi-a fost solicitată o prefață la o carte. Opera lui de traducător (din
marea lirică germană, dar și niponă și greacă) nu face obiectul acestor consemnări. In acest
cuvânt compozit, o licență poetică DEMPREUNUL poetul pare a codifica, dintr-o „Danemarcă
putredă” mesajul unui răspuns... (surpriză, echivoc, și da și nu) al dilemei prințului Hamlet,
privitoare la sensul ori nonsensul ființării: A FI, însă numai ca părți-entități în armonie cu Unul
întreg și manifestat în continuum...
Dan Constantinescu a ales în pribegia ultimilor săi ani de la Freiburg, cel puțin două
gesturi semnificative, spre a-1 înțelege, dincoace de scrierile sale, din motivații strict biografice...
Ne mai îndurând răbdarea colectivă, supușenia sau îndoctrinarea, ideologizarea
semiconcentraționistă din România, înjosirea, insultarea Ființei însăși de către stihialul disimulat
ori pieziș al istoriei, hărțuiala și chiar batjocura unora, sfertodocți dacă nu jdanoviști, Dan
(Constantinescu) Nicoară a optat pentru autoexil. Conștient de propria-i suferință exisiențială, de
absența urmașilor, dar și de propria lui valoare, acuzând sistemul și plin de compasiune pentru
semeni, el a acceptat invitația nemților de a fi premiat și omagiat acasă la ei, pentru splendida
traducere în românește (de fapt operă dclicat-cchivalcntă, dc marc rafinament lingvistic și
metaforic) din Rainer Maria Rilke, în plină epocă triumfalistă a delirului ceaușist... Țin minte că
activiștii anilor 1980 din orașul său natal, Hunedoara, ca și securiștii cinic-vigilenți au fost...
nedumeriți, chiar terifiați, siderați, când pe numele său au sosit cu poșta specială de partid
„felicitarea și onorificarea”, recte invitația germană, ca urmare a gestului Ambasadei R.F.G. de
atunci. Am știre din propriul meu avatar de „urmărire informativă” despre „instrucțiunile”
suportate cu stoicism dc poet înaintea plecării. A fi invitat în Occident în arrii ceaușismului era o
bravură și a ieși din „țarc” era o raritate. Profesorul a trebuit să suporte condiționările cerberilor
securității și atotvăzătorilor activiști... Ceva fi fost în sufletul lui știind că își lasă în țară venerata
Mamă, casa moștenită, cu valori culturale tezaurizate, cetățenia? Chiar știu cum unii dintre
„colegii” de generație care ulterior i-au confiscat memoria, clamând chiar drepturi de „executori

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 41