Page 15 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Pagina bibliofilului

semnează de către Papa Eugeniu al VI-lea (1383-1447) şi Împăratul loan al VIII-lea Paleologul al
Bizanţului (1392-1448) actul de Uniune a bisericilor în urma Conciliului de la Florenţe-Ferarra
1439: Laetentur Caeli (Să se bucure cerurile), un vers din Psalmul 96.
Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul (1404-1453), în faţa pericolului primejdiei
otomane, a cerut ajutorul Papei Nicolae al V-lea (1397-1445) sperând în influenţa sa şi a fost de
acord cu Uniunea bisericilor ortodoxă şi romano-catolică sub autoritatea Papei.
„Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios: marea sărbătoare a împăcării se
desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară - marmură, mozaicuri, bogăţii
strălucitoare - se poate cu greu bănui în moscheea de azi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai
împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia pentru ca prin augusta-i coroană să fie
martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniuni. Giganticul lăcaş iluminat de nenumărate
lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox,
Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei
reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se
înalţă sub cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici
împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe
veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit
din nou împlinită”. (Stefan Zweig „Orele astrale ale omenirii”, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p.
35)
Totul a fost însă în zadar : „Scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi
de bună înţelegere. (...) şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot
astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva
galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului destin”. - (Idem)
La 5 aprilie 1453 sultanul Mahomed al II-lea în fruntea unei armate de peste 100000 de
soldaţi ocupă câmpia Bizanţului până sub zidurile oraşului. Cortul îi este ridicat în faţa porţii Lycas
unde porunceşte să se desfăşoare covorul de rugăciune şi apoi, „cu picioarele goale, cu faţa spre
Mecca, îşi pleacă fruntea de trei ori la pământ; în spatele lui - ca un măreţ spectacol - întreaga sa în
aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm, intonând, odată cu el, rugăciunea adresată lui Allah, ca acesta să le
dea puterea de a învinge. Apoi sultanul se ridică. Omul smerit e din nou plin de trufie; sluga lui
Dumnezeu a redevenit stăpân şi soldat; (...) crainicii săi aleargă în întreaga tabără pentru a vesti, în
sunetele tobelor şi trâmbiţelor, că asediul oraşului a început”. (Op.cit. p. 37)
Bizantinii s-au apărat eroic, armata lor număra aproximativ 7000 de oameni din care 2000
erau mercenari, însuşi împăratul Constantin a urcat pe zidurile de apărare încurajându-şi soldaţii.
Pentru a asedia oraşul de pe mare, sultanul a dispus construirea unei flote deservită în
majoritate de mercenari greci, care nu au putut intra în Cornul de Aur din cauza barierelor plutitoare
amplasate la intrarea în strâmtoare. Atunci a dat ordin armatei să construiască un drum format din
mii de trunchiuri de copaci peste care a fost transportată, pe uscat, flota otomană care astfel a ajuns
în apele Cornului de Aur. A fost împiedicată aprovizionarea vitală a cetăţii de către corăbiile
genoveze trimise în ajutor.
Întrucât zidurile de apărare ale Constantinopolului erau de nepătruns, sultanul a angajat un
expert originar din Transilvania pe nume Orban, care a fost însărcinat cu construirea unui tun
puternic, armă foarte modernă la acea vreme. Acesta a construit tunul enorm botezat Basilic, lung
de 8 m şi circa 75 cm diametru care lansa un proiectil la o distanţă de aproximativ doi kilometri.

V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6 1