Page 66 - VoxLibri_76_2025

Lecturi, confesiuni, sentimente

Aflarea detaliilor legate de colaborarea lui Slavici cu
Gazeta Bucureștilor, în timpul ocupației germane din Primul
Război Mondial, a fost pentru mine un șoc. Nu știam că a fost
considerat colaboraționist, că a fost arestat după retragerea
germanilor și că a stat închis pentru articolele considerate
favorabile Puterilor Centrale. Tot ce știam era imaginea unui
scriitor patriot, care în tinerețe fusese arestat în Imperiul
Austro-Ungar pentru că susținuse unitatea românilor. Acel
Slavici, tânărul idealist din Ardeal, pare de nerecunoscut față
de bătrânul rămas singur la București. Dar el nu a fost singurul
germanofil (Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu,
Constantin Stere, Mihail Dragomirescu), au fost mulți alți
intelectuali și oameni politici care au scăpat de pedeapsă și de
această asociere negativă, cu toate că au gândit la fel.
Mi se pare interesant că atât de mult timp eu nu am știut
de această „tinichea de coadă” asociată numelui său. Eram
învățați să fim mândri că suntem români, că pentru a deveni o
țară au fost mulți cei care au luptat și au susținut românismul,
luptând pentru drepturile românilor în Transilvania austro-ungară. Iar Slavici era unul dintre cei
menționați. Doar imaginea pozitivă, de mare patriot, a fost „îngăduită” în comunism. Mi se pare
acum uimitor cât de bine a fost păstrată tăcerea. Nu ni s-a spus niciodată nimic despre anii de
închisoare ai lui Slavici și nici despre articolele care l-au incriminat. Totul fusese trecut sub tăcere.
Poate că regimul nu credea cu adevărat în vinovăția lui sau poate că era mai simplu să-l păstreze în
galeria figurilor exemplare, fără umbre și fără explicații. În manuale și în discursurile despre marii
scriitori, el apărea doar ca patriotul, ca luptătorul pentru unitatea românilor. Întrebările nu-și aveau
locul acolo. Nu cred că am fost pregătiți să acceptăm oamenii în complexitatea lor.
Într-unul dintre interogatorii, Slavici a afirmat că nu el
este autorul articolelor care au dus la condamnarea sa, dar
afirmațiile sale nu au fost susținute de colegii din redacție. A fost
o situație fragilă și greu de întors în favoarea lui, într-un climat
politic care cerea vinovați și exemple.
Poate că, dincolo de supraviețuire și prudență, a contat și
o convingere sinceră: Slavici se temea mai mult de influența slavă
– „slavii care ne înconjoară”, cum spunea – și credea că o ordine
germană ar fi adus stabilitate și protecție pentru români. Decizia
lui, oricât de discutabilă azi, a fost luată în virtutea unui „bine
suprem” pe care îl anticipa, dar care nu s-a întâmplat. Și tocmai
pentru că nu s-a întâmplat, astăzi nu putem decât să o judecăm
retrospectiv, cu riscul de a o înțelege greșit. Poate că, în acel
moment, Slavici chiar a crezut că alege răul cel mai mic.
Dar poate că între Națl din Mara și Slavici însuși nu e o
distanță atât de mare. Națl visează, se revoltă, dar ajunge să se
întoarcă în matca pe care o respingea. Acceptă o viață liniștită, de

63