Page 64 - VoxLibri_76_2025

Lecturi, confesiuni, sentimente

În Gențiane, roman publicat în 1970 – așadar, în urmă cu 55 de ani –, Cella Serghi scrie
despre o iubire trăită în tăcere. Rada, o tânără regizoare aflată la început de drum, nu mai are
exuberanța Dianei. Trăiește într-o lume postbelică, în care timpul și fricile mari au lăsat urme
adânci. Iubește fără să spună, așteaptă fără să ceară, iar întrebările ei sunt mai multe decât
certitudinile.
Romanul Gențiane este structurat în două părți distincte – prima desfășurată înainte de
război, a doua după. Această despărțire nu este doar una cronologică, ci și una emoțională, care
marchează ruptura dintre o lume încă visătoare și una deja rănită. Poveștile de iubire încep într-un
cadru în care speranțele sunt încă vii, dar se frâng – unele definitiv – odată cu izbucnirea războiului.
Iubirile se schimbă, oamenii se transformă, iar anii care trec aduc o tăcere apăsătoare peste ceea ce
părea cândva posibil.
În partea a doua, cea care se desfășoară după război, tonul se schimbă. Lumea s-a
transformat, prioritățile s-au reordonat, iar sentimentele nu mai pot fi trăite la vedere, ci doar în
tăcere, în adâncul gândului. Unele iubiri nu supraviețuiesc, altele se sting odată cu trecerea anilor
sau se îndepărtează de ceea ce au fost cândva. Există ființe care își găsesc, într-un fel sau altul,
echilibrul și chiar fericirea alături de altcineva. Se întrezărește posibilitatea unui nou început pentru
unii, dar nu și pentru Rada, eroina principală. Pentru ea, totul pare suspendat, nedefinit, neîncheiat.
Iubirea ei nu a fost trăită, nu a fost rostită, nu a primit șansa unei împliniri.
După război, în timp ce iubirile par a se stinge sau se transformă în amintiri, pentru Rada
apare un alt tip de miză emoțională și existențială: regia, scena, primul spectacol. Sentimentele trec
pe plan secund, nu pentru că nu mai există, ci pentru că viața o obligă să fie puternică altfel, să
dovedească ce poate, să-și afirme propria voce profesională. Este un moment de răscruce, pe care
Cella Serghi îl conturează cu o sinceritate limpede:
„E primul spectacol pe care-l regizez. N-am dreptul să înșel nădejdile care s-au pus în mine
și nici să dau dreptate celor ce mi-au stat în cale. E ultimul obstacol peste care trebuie să sar.”
Această reușită – sau dorința de reușită – devine forma de supraviețuire a personajului, în lipsa
împlinirii sentimentale. Într-o lume rănită, în care iubirea nu mai vine la timp, scena devine locul în
care Rada își găsește echilibrul și curajul.
Și totuși, romanul nu se încheie în întregime cu resemnare. În ultimul paragraf, discret și
delicat, apare o veche iubire, o figură care revine tăcut, dar nu întâmplător. Poate că acea revenire e
doar un gând, poate e un gest de încheiere, dar poate fi și o ușă întredeschisă către un viitor posibil.
În mijlocul tăcerilor și al anilor pierduți, Cella Serghi nu alungă speranța, ci o așază acolo unde știe
că o vom căuta: în final, în gândul care persistă, în ceea ce se mai poate întâmpla după ultima pagină.
Stilul Cellei Serghi este surprinzător de actual – alert, fluent, modern. Scrierile ei se citesc
repede, dar rămân în minte și în inimă. Replicile au naturalețe, iar gândurile personajelor – o
delicatețe revelatoare. Este o literatură psihologică, feminină, dar niciodată dulceagă. Este o
scriitoare a contrastelor fine, a trăirilor negrăite și a tăcerilor care spun totul.
Recomand cu căldură nu doar Gențiane, ci întreaga operă a Cellei Serghi celor care iubesc
literatura cu accente psihologice, trăiri sincere și iubiri sensibile.
Având în vedere că iubirea – cu toate schimbările istorice și sociale pe care le-am suferit în
acești ani de când romanele Cellei Serghi s-au scris – apare tot fără voie și parcă de nicăieri, ceea ce
simțim noi astăzi, oricât de complicat sau de simplu ni s-ar părea, a mai fost trăit și încercat de alții.
Iar autoarea reușește, tocmai prin sinceritatea trăirii și dezvelirii sufletești, să ne reamintească, să ne
ajute să ne recunoaștem la timp ceea ce trăim.

61