Page 21 - Vox_Libri_1_2025

Ars legendi

9
toate în aceeași clipă” . Aceasta este și scena cu care se încheie romanul, pecetluind pentru
totdeauna destinul unei familii care și-a consumat existența, având acum doar nostalgia apusului:
„Macondo devenise un îngrozitor vârtej de praf și moloz centrifugat de furia uraganului biblic, când
Aureliano a sărit unsprezece pagini ca să nu piardă timpul cu fapte bine cunoscute și a început să
descifreze clipa pe care tocmai o trăia, pătrunzând-o pe măsură ce o trăia, profetizându-se pe sine că
descifrează ultima filă a pergamentelor, de parcă s-ar vedea într-o oglindă de cuvinte. Atunci a mai
sărit câteva rânduri pentru a o lua înaintea prezicerilor și a afla data și împrejurările morții sale. Însă
chiar înainte de a ajunge la ultimul vers înțelesese că n-avea să mai iasă în veci din camera aceea,
fiindcă era scris că orașul oglinzilor (sau al mirajelor) avea să fie pustiit de vânt și surghiunit din
memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat de descifrat pergamentele, și
că tot ce era scris acolo era irepetabil dintotdeauna și pentru totdeauna, căci neamurile osândite la un
veac de singurătate nu mai aveau o a doua șansă pe pământ.” 10.
În concluzie, romanul Un veac de singurătate reprezintă o lectură promițătoare,
distingându-se prin formula narativă aleasă de autor (realismul magic), prin jocul cu perspectivele
temporale (analepsele și prolepsele), prin prezentarea istoriei multistratificate a familiei Buendía,
dar și prin scriitura situabilă la granița dintre realitate și fantezie, în care recursul la memoria
individuală și colectivă primește o coloratură subiectivă, dirijată de lectura pluriperspectivală a
trecutului.

* Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, București, Editura RAO, 2015, traducere din
limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

9. Idem, ibidem, p. 476.
10. Gabriel García Márquez, op. cit., p. 477.

Vox Libri, Nr. 1 (74) - 2025 19