Page 20 - Vox_Libri_1_2025

Ars legendi

boala nesomnului nu e imposibilitatea de a dormi, căci trupul nu simte deloc oboseala, ci
implacabila evoluție până la manifestarea cea mai critică: uitarea. Voia să spună că atunci când
bolnavul se obișnuiește cu starea de veghe încep să i se șteargă din memorie amintirile din copilărie,
apoi numele și rostul lucrurilor și în cele din urmă identitatea persoanelor și chiar conștiința propriei
existențe, până se cufundă într-un soi de prostie fără trecut.” 5
Istoria Macondoului reflectă evoluția oricărei civilizații: după perioada de întemeiere,
urmează una de maxim progres și de maximă înflorire, pentru ca, apoi, să se instaleze declinul și
civilizația respectivă să dispară: „Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui distrugere nu se
desăvârșea, pentru că se degrada la infinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârșindu-se în fiecare
6
minut, dar fără a ajunge să se termine în veci” Generațiile succesive care alcătuiesc arborele
genealogic al familiei Buendía vor fi damnate să repete greșelile din trecut ale înaintașilor, fiind
antrenate într-un proces ciclic, în care istoria se întoarce asupra ei înseși, readucând la suprafață
obsesii mai vechi, pe care noile vlăstare ale familiei le vor augmenta: „istoria familiei era un
angrenaj de repetiții inevitabile, o roată ce s-ar fi învârtit mai departe în veci dacă n-ar fi fost uzura
7
tot mai mare și iremediabilă a osiei”
După cum am mai afirmat, relatarea evenimentelor, care amintește de tradiția orală a
povestitorilor, ale căror istorisiri sunt transmise prin viu grai, capătă o coloratură subiectivă, astfel
încât adevărul istoric devine greu de distins de proiecțiile mitice. Mai degrabă, în lipsa unor
documente istorice scrise, trecutul comunității este reconstituit din memorie, care poate să fie
fidelă, dar, de cele mai multe ori, este infidelă. În consecință, ștergerea frontierelor dintre realitate și
ficțiune ambiguizează logica narativă din romanele tradiționale, substituind-o cu o logică la fel de
fragilă ca și cea a visului. Fiecare personaj își construiește o versiune particulară asupra realității,
alimentată nu atât de obiectivitate, cât de fantezie și de proiectarea propriilor aspirații, astfel încât
au loc confuzii între planul realității și planul imaginației. Ca tehnică narativă, necredibilitatea
relatării, care marchează distanțarea de romanele realiste de secol XIX, constă în utilizarea stilului
indirect liber, recognoscibil prin suprapunerea vocii narative cu cea a personajelor, astfel încât
punctele de vedere se multiplică, după cum se diversifică și perspectivele asupra realității: „S-ar fi
zis că Dumnezeu a hotărât să le pună la încercare capacitatea de uimire, și să-i țină pe locuitorii din
Macondo într-un neîncetat du-te-vino între încântare și dezamăgire, între îndoială și revelație, până
8
într-atât încât nimeni nu mai putea ști cu toată siguranța unde erau limitele realității.” .
Autorul columbian surprinde, în cartea sa, atât microevenimentele care compun viața de
familie, cât și macroevenimentele, cu efecte asupra comunității privite ca un tot. Elementele care
păreau să asigure, la început, progresul, vor deveni și surse majore de conflict între locuitori,
conducând la o polarizare a societății.
Finalul romanului Un veac de singurătate este emblematic pentru că subîntinde întreaga
osatură narativă, într-o scenă memorabilă în care Aureliano, unul dintre descendenții familiei,
citește pergamentele pe care Melchiade așternuse istoria neamului Buendía, anticipându-i evoluția.
Țiganul nu ordonează, însă, cronologic evenimentele, ci face ca acestea să coexiste, într-un
neîncetat joc al simultaneităților temporale:„Melchiade nu orânduise faptele în timpul
convențional al oamenilor, ci concentrase un veac de episoade cotidiene, astfel încât să coexiste

5. Idem, ibidem, p. 58.
6. Idem, ibidem, p. 462.
7. Idem, ibidem, p. 454.
8. Gabriel García Márquez, op. cit., p. 263.

Vox Libri, Nr. 1 (74) - 2025 18