Page 90 - VoxLibri34-2006

kw de creație

De la o vreme am început să primesc și să transmit scrisori electronice, așa numite e-mailuri.
Comunicarea devine în felul acesta foarte rapidă, în decursul aceleiași zile poți primi câteva scrisori,
poți afla cele mai proaspete vești despre persoane care se află la mii de kilometri de tine. Nu mai
mergem la poștă, nu mai cumpărăm timbre, nu mai trebuie să privim și să auzim funcționare de la
ghișeu plictisite și repezite, nu mai așteptăm zile și săptămâni până ce primim o scrisoare, nu se mai
pierd plicurile, nu le mai deschid eternele, totuși, mâini străine, scrisorile nu mai sosesc rupte și gata
citite. Toate aceste avantaje erau greu, chiar imposibil de imaginat cu ceva timp în urmă. Totul
evoluează rapid, progresul este prezent și în acest domeniu. Dar, cu toate acestea, ceva lipsește. Nu știu
exact ce anume, dar simt că, așa ca într-un joc de basme în bucățele (acum se spune puzzle), rămân
locuri goale, ceva nu se leagă.
Lipsește așteptarea, lipsește acea adevărată pândă de fiecare zi ca să vezi dacă apare poștașul,
lipsește privirea scrutătoare pe care o arunci spre cutia poștală casă vezi dacă nu cumva, printre facturi
telefonice, pliante publicitare, extrase de cont de la bănci sau ziare nu este și o scrisoare. Și, într-adevăr,
de foarte multe ori ea e acolo, e încă acolo, și tresărirea de bucurie nu poți și nici nu vrei s-o reprimi.
Mai întâi ici plicul în mână, îl întorci pe amândouă fețele și încerci din prima privire să ghicești
de unde vine...
Dacă este liniat, cu un desen în partea stângă, cu timbre care au imprimate pe ele biserici cu
cupole în formă de bulb de ceapă, imagini din basmul „Petrică și lupul”, atunci este neîndoielnic că
scrisoarea a sosit tocmai din Rusia, din regiunea Iaroslav, Suzdal și știi cu siguranță cine a trimis-o.
Expeditorul acesta, cu care corespondezi de douăzeci de ani fără să-l fi văzut însă niciodată, își scrie
întotdeauna scrisorile pe spatele unor ilustrate ce reprezintă fie flori, fie icoane, fie reproduceri după
Șișkin, Repin sau Levitan, fie panorama unui fluviu imens, străjuit de mesteceni și de brazi, la ceasul
apusului de soare. Mai poate fi în plic o fotografie a lui Vâsoțki, rezemat cu o mână de chitară, iar cu
cealaltă de umărul Marinei Vlady. Pe spatele fotografici se află textul unui cântec al lui, un cântec ce
poartă un nume simplu - Cântec liric -, cu niște cuvinte ce te răscolesc. Parcă îi auzi glasul răgușit, pe
care îl recunoști din sute de glasuri, parcă îi auzi fiecare respirație atunci când îi explică iubitei că
palatul fermecat pe care i l-a pregătit a fost ocupat de altcineva, iar ea va trebui să-i fie alături nu într-un
castel, ci într-o colibă de răchită de pe malul unei ape. Poate că este tocmai apa pe care o văd șerpuind
printre mesteceni, cine știe...
Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 89