Page 92 - VoxLibri34-2006

(iew de creație

muzeu al sufletului. Se vede de aici cât de tare le este dor de locurile unde s-au născut, unde au fost
tineri, au iubit, au învățat, au citit „Toate pânzele sus”, au mers la ceaiuri și s-au plimbat pe străzi
năpădite de miros de tei și de salcâm sau acoperite de zăpadă cum numai la noi poți întâlni. Atunci
când, după mai mult de douăzeci de ani, m-am revăzut la București cu prietena mea din Israel era o zi
de iarnă și tocmai au început să cadă primii fulgi pe când ne plimbam pe lângă Palatul Șuțu. Am
surprins-o cufundându-și mâinile în zăpada moale de pe gardul palatului și, aproape cu lacrimi în ochi,
mi-a spus: „Uite, zăpadă!”.
Scrisorile doamnei învățătoare, acele foi de hârtie gălbuie, acoperite cu un scris frumos, de
modă veche, cu literele ca o dantelă, îmi produc de fiecare dată o strângere de inimă plină de nostalgie.
Știu că pentru ea am rămas aceeași fetiță speriată căreia îi ținea mâna încleștată pe toc ca să-l fac așa cum
trebuie pe „h mare de mână”. Și chiar și acum, după mai bine de patruzeci de ani, atunci când îi trimit
scrisori, am mare grijă să scriu cât pot eu de frumos, de citeț, de ordonat, ca să vadă că m-a ținut de mână
cu folos... Scrisorile ei mă întorc întotdeauna cu sufletul în trecut, timpul face niște meandre enigmatice
și reușesc să redevin copilul de nici zece ani pe care îl trec sudori reci în fața iminenței unei lucrări scrise
la aritmetică, lucrări din care nu lipseau îngrozitoarele robinete care curgeau după niște reguli absurde și
trebuiau să umple un bazin într-un timp pe care niciodată n-am știut să-l calculez corect, probleme în
care muncitori săpau interminabile șanțuri sau în care trenuri goneau bezmetic unele după altele, unele
spre altele, cu niște viteze rămase pentru mine misterioase. învățătoarea mea îmi scrie întotdeauna că
noi am fost generația pe care a îndrăgit-o cel mai mult și că ne ține minte pc toți, după atâția ani, ne vede
aievea privirile, ne aude glasurile, ne cunoaște scrisul, ne mai ține minte șotiile fără număr. Toate
acestea le aflu întotdeauna din scrisorile ei și mi-e teamă de ziua în care ele nu vor mai veni...
Asemenea trăiri poți avea, însă, numai dacă aștepți scrisoarea ca pe o ființă dragă, dacă
scrisoarea însăși devine în mâinile tale o mică vietate care are nevoie de tandrețe, de căldură, de
ocrotire. Pentru că în scrisoare, printre rânduri, printre cuvintele așternute cu grijă, bine cântărite,
cineva își dezvăluie sufletul și ți-1 încredințează. Este un sentiment vecin cu pioșenia, un sentiment
care face ca tot ceea ce citești să se așeze strat peste strat în ceea ce, cu un termen savant, se numește
memorie afectivă.
Scrisorile electronice nu le poți aduna în sertare, timpul care se scurge peste ele nu le
aranjează în teancuri, ele nu îngălbenesc, nu li se rod colțurile și literele nu se șterg acolo unde hârtia se
îndoaie. Nu le poți lua din când în când ca să le recitești, ca să-ți aduci aminte de momente intrate în
uitare, ca să dai timpul înapoi. Pentru că o scrisoare veche pe care o regăsești și care îți reține privirea
pentru câteva clipe este asemenea unei întâlniri cu o ființă dragă de departe, pe care n-ai văzut-o de
foarte multă vreme, care are atât de multe să-ți spună și căreia, la rândul tău, ai atât de multe să-i spui...
Dar scrisori nu primești dacă nu scrii și tu la rândul tău. Iar scrierea lor presupune o stare
specială a sufletului, dacă vrei ca scrisoarea să nu fie un simplu gest formal. Atunci când nu ții un
jurnal, scrisorile reprezintă singura modalitate de a îngădui celui care te citește să-ți pătrundă în cele
mai tainice labirinturi ale sufletului. Și începi să scrii tot ceea ce nu poți sau, de foarte multe ori, nu ai
timp să spui prin viu grai. Scrisorile acestea, puse cap la cap, îți zugrăvesc portretul mai bine decât ar
face-o psihiatrul cel mai priceput. Numai atunci când te regăsești singur în fața colii albe, când cauți
primele cuvinte și vrei ca ele să nu fie banale, să nu aibă nici cea mai mică urmă de formalism, numai
atunci îți dai seama cât de mare nevoie ai de acest gen de comunicare. Mai rămâne ca și destinatarul să
aștepte rândurile tale cu aceeași afecțiune cu care i le scrii tu...
Dcnisa TOMA

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 91