Page 93 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Note de drum

Slavija - Centrul Haosului

Cazarea noastră se afla în Vracar, câteva staţii mai sus de piaţa Slavija. Numele de Vracar
are o rezonanţă ciudată, ca un cuvânt care nu descrie, ci invocă ca o prezenţă. Îl rosteşti şi parcă nu
desemnează doar un cartier, ci deschide ceva mai vechi, mai greu de prins — ca o senzaţie care vine
de undeva din urmă. Numele desemnează locul vracilor, zona fiind asociată cu oamenii care
practicau vindecarea populară sau magia, cel mai probabil rromi care ofereau servicii de ghicit şi
vindecare pe drumul spre Constantinopol. Dar aici s-a petrecut şi un moment simbolic: pe acest
platou otomanii au ars moaştele Sfântului Sava în 1594, astfel că Biserica „Sfântul Sava” este
construită pe locul unde, potrivit tradiţiei istorice sârbe, au fost arse moaştele sfântului. Troleibuzul
cobora în grabă, zgomotos cu un freamăt electric întins, alunecând spre Slavija, zvâcnind puternic
din încheieturi, până când piaţa se deschide brusc şi îl înghite în trafic. Piaţa Slavija nu e frumoasă în
sens clasic.
E agitată, circulară, aproape obositoare, dar are ceva hipnotic. Arată aproape ca un centru al
Haosului, unde traficul circular creează o senzaţie de dezorientare. E genul de loc unde oraşul nu se
arată, ci se învârte. Fântâna arteziană pare că vrea să încerce să ordoneze haosul, dar nu reuşeşte
decât să-l facă mai vizibil. În jur, clădirile nu spun o poveste comună, fiecare vine din alt timp, din
altă intenţie. Şi totuşi, împreună, compun ceva recognoscibil: o nelinişte care nu vrea să plece.
Tocmai din acest amestec între modernitate şi haos Slavija apare ca un simbol al Balcanilor
moderni, mereu între ordine şi confuzie. În secolul XIX zona a fost dezvoltată de un scoţian, Francis
Mackenzie. El a vrut să creeze un cartier modern şi i-a dat numele Slavija. Ideea era să sugereze
identitate şi unitate slavă, un concept important în epocă, care dăinuie şi astăzi. În Serbia, această
idee are încă o tonalitate optimistă, aproape firească, poate şi pentru că nu a fost contrazisă brutal de
istorie. Astfel, Slavija, împreună cu fosta gară, cu statuia Sfântului Sava şi cu steagurile Serbiei —
atât de apropiate vizual de cele ruseşti — compun un decor în care această unitate nu este afirmată
direct, ci mai degrabă sugerată, ca o prezenţă discretă care nu a dispărut. Şi totuşi, la Belgrad,
această impresie nu rămâne doar la nivel
de sugestie simbolică. Ea capătă
consistenţă materială, aproape palpabilă,
în chiar ţesutul arhitectural al oraşului.
După revoluţia bolşevică, valul de
emigranţi ruşi - printre care numeroşi
a r h i t e c ţ i f o r m a ţ i în r i g o r i l e
academismului imperial, precum Nikolai
Krasnov2, Viktor Lukomski sau Grigoije
Samojlov - a găsit în capitala sârbă nu
doar refugiu, ci un spaţiu de continuitate
profesională. Belgradul interbelic a avut
un număr surprinzător de mare de
arhitecţi ruşi. Eu au adus cu ei un
academ ism rafinat, uneori mai
ornamentat decât cel local, modelat de

2. Este arhitectul principal al Palatului Livadia (1910-1911) din Crimeea, reşedinţa de vară a ţarului Nicolae II.

91
V o x L i b r i , N r . i ( 7 8 ) - 2 0 2 6