Page 90 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Note de drum

linişte. Belgradul este un oraş care nu caută armonia, ci continuă să se contrazică, să se suprapună,
să rămână deschis, tensionat, viu.

Un centru născut din fractura imperiilor
Această suprapunere şi tensiune a peisajului urban provin din însăşi istoria fluidă a oraşului
şi a Serbiei, o istorie alcătuită din rupturi, migraţii şi reconstrucţii. Nucleul Serbiei medievale nu a
fost la Belgrad, ci în regiunea Raska, lângă Novi Pazar, la Stari Ras, unde, în secolul al XII-lea,
Ştefan Nemanja pune bazele statului sârb. Ulterior, acesta se extinde spre sud, atingând apogeul în
timpul lui Ştefan Dusan (1331-1346). După moartea lui, imperiul se fragmentează sub presiunea
rivalităţilor interne şi a noii forţe emergente din Balcani — Imperiul Otoman. Bătălia de la Kosovo
(1389) devine momentul simbolic al acestei rupturi, deschizând drumul dominaţiei otomane. În
acest context, vechile centre îşi pierd rolul, iar Belgradul capătă o importanţă strategică tot mai
mare — nu ca centru al unui stat independent, ci ca oraş de frontieră disputat între Imperiul Otoman
şi Regatul Ungariei.
După cucerirea otomană din 1521 şi dispariţia Regatului Ungariei în urma bătăliei de la
Mohâcs (1526), oraşul rămâne parte a Imperiului Otoman. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea,
devine zonă de dispută între otomani şi Imperiul Habsburgic, iar graniţa dintre cele două lumi se
stabilizează pe Sava şi Dunăre — o linie de demarcaţie nu doar politică, ci şi culturală. Belgradul
rămâne astfel exact la limita dintre ele, expresia unui clivaj care nu dispare, ci continuă să se
manifeste. Această fractură se vede şi astăzi în interiorul oraşului. La Zemun, în vechea zonă de
influenţă habsburgică, domină stilul baroc şi planimetria central-europeană. În restul Belgradului,
în schimb, se amestecă influenţe otomane şi central-europene, fără să se anuleze reciproc.
Belgradul nu a fost suficient de mult timp habsburgic pentru a deveni complet baroc, dar influenţa
nordică a trecut inevitabil peste Sava. Nu este complet baroc, ca nordul Serbiei, ci mai degrabă o
tranziţie între lumi.
În această zonă de tranziţie, arhitectura devine foarte expresivă. În secolul al XVIII-lea
apar clădiri joase, pe străzi înguste, unde structura balcanică, simplă, este completată de decoraţiuni
baroce şi de o simetrie impusă din exterior. Casele balcanice sunt, în fond, îmbrăcate în haine
occidentale. Oamenii construiau cum ştiau, în stil balcanic, dar, pentru a părea „moderni”, adăugau
faţade decorate. Nu toţi îşi permiteau clădiri complet occidentale, însă o faţadă ornamentată
devenea semn de prestigiu. Astfel, influenţa vieneză se suprapunea peste ceea ce exista deja,
generând un stil de tranziţie — spontan, imperfect, dar autentic. Această moştenire dublă se vede şi
în Serbia de astăzi. Nu există o linie clară de separaţie între influenţe, dar dacă privim bisericile,
observăm că la nord de Sava şi Dunăre predomină stilul baroc, în timp ce la sud domină stilul
bizantin şi neo-bizantin.
Momentul decisiv pentru Belgrad vine în secolul al XIX-lea. În contextul slăbirii
Imperiului Otoman, Serbia obţine autonomie (1830), iar centrul de greutate se mută treptat spre
Belgrad. Iniţial, capitala este stabilită la Kragujevac, dar, pe măsură ce controlul otoman slăbeşte,
oraşul este reintegrat în structura statului sârb. În 1841, capitala este mutată oficial la Belgrad. Nu
este doar o schimbare administrativă, ci o repoziţionare: Serbia se orientează spre spaţiul central-
european şi spre axele Dunării. Astfel, un oraş aflat mult timp la margine devine centrul politic al
statului modern sârb.

88
V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6