Page 91 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Note de drum

Gara si oraşul care nu se lasă citit

În secolul XIX, oraşul începe să se
reconstruiască deliberat ca o capitală
europeană. Se introduc bulevarde, se ridică
clădiri publice în stil neoclasic şi eclectic, se
creează o imagine urbană modernă. Clădirea
,
fostei gări centrale1 construită în 1884, este
emblematică pentru această etapă. În secolul
XX apare o revenire conştientă la tradiţia
bizantină, sub forma stilului bizantin,
exemplificat de Biserica Sfântul Sava. Astfel
oraşul nu se rezolvă într-o identitate unică.
Rămâne un palimpsest: bizantin în memorie,
otoman în strat pierdut, habsburgic în influenţe, modern şi european în intenţie. Poate că tocmai
această lipsă de coerenţă îl face inteligibil doar prin istorie. Belgradul nu trebuie privit ca un oraş
amestecat, ci ca unul care spune simultan mai multe poveşti. Iar dacă te uiţi atent, fiecare clădire
devine o propoziţie dintr-un text mai amplu, scris între două lumi. Din acest motiv oraşul devine
straniu, aproape înşelător, ca şi cum şi-ar schimba feţele fără să avertizeze. Iar fosta gară din
Belgrad intră firesc în acest joc al aparenţelor. Nu este baroc rusesc, şi totuşi te face, pentru o clipă,
să crezi că ar putea fi — mai ales dacă laşi să se strecoare în fundal vechiul ideal al unităţii slave şi
acea fascinaţie pentru Rusia care, în Serbia, nu s-a stins niciodată cu adevărat. Te atrage într-o
confuzie liniştită, aproape hipnotică, atent construită, în care nu mai e clar dacă vezi sau doar
recunoşti ceva ce credeai că ştii deja. Ridicată în 1884, în stil neoclasic, academist, clădirea
aparţine, de fapt, unei logici central-europene, ordonate şi riguroase. Şi totuşi, ceva alunecă.
Frontonul mare, triunghiular, aşezat deasupra intrării, sculpturile şi reliefurile, simetria strictă —
toate acestea adună o monumentalitate care scapă încadrării. Nu e excesul ornamental al barocului,
dar nici austeritatea pură a clasicismului. Gara nu afirmă, ci sugerează. Îţi dă impresia unei
arhitecturi imperiale fără să o declare. E solidă, masivă, cu acea gravitate a instituţiilor de stat care
vor să pară definitive. În această greutate, în această ordine dusă până la rigiditate, apare ecoul unei
monumentalităţi ruseşti târzii — nu ca realitate, ci ca senzaţie. Şi tocmai aici intervine înşelătoria:
nu în stil, ci în percepţie. Clădirea nu este ceea ce pare pentru ochiul neantrenat, dar este suficient de
monumentală, suficient de decorativă, încât să te convingă pentru o clipă că aparţine unei alte
geografii, unei alte istorii. Belgradul nu te contrazice. Te lasă să crezi, apoi merge mai departe.
Aşadar istoria Belgradului nu e o linie continuă, ci o respiraţie: urcare, prăbuşire, adaptare,
reinventare. În Belgrad, forma originală nu mai este sacră. Spaţiul a fost adaptat nevoilor
oamenilor, nu păstrat ca ideal estetic. Este un oraş dezordonat, lipsit de o coerenţă perfectă, un
amestec de stiluri, un oraş fracturat, dar tocmai de aceea mai viu şi mai sincer. Privind arhitectura lui
amestecată, Belgradul pare un loc în care imperiile încă se ceartă între ele.
1. Fosta gară se află aproape de malul Savei. Deşi a fost recent dezafectată, în urma relocării traficului feroviar către noile
infrastructuri urbane, clădirea a fost renovată şi păstrată în vecinătatea proiectului imobiliar Belgrade Waterfront, care a
transformat radical zona, înlocuind funcţiile industrial-feroviare cu spaţii rezidenţiale, comerciale şi de promenadă,
într-un amplu proces de reconversie urbană, cu impact asupra peisajului şi memoriei locului.

89
V o x L i b r i , N r . i ( 7 8 ) - 2 0 2 6