Page 78 - VoxLibri_76_2025

Scriitori hunedoreni

ecoul iubirii mai răsunând doar vag în amintire, cuvintele
rămânând tot mai puține (e o suveranitate a necuvintelor),
răstimpul tăcerilor se lungește și se adâncește neasemuit, se
instaurează teama, umbrele morții pândesc, culorile se
estompează, înlocuite în cele din urmă de nonculori.
Practic, mai apare o singură culoare (o singură dată) în
volum, albastrul („încep marile topiri albastre”, în poemul
Pândesc ascuns), în rest doar negru, dar mai cu seamă
cenușiu: „de după perdeaua neagră/ voi rămâne zidit”
(Văpaie captivă), „un metronom cenușiu îmi măsoară
flămând/ iluziile” (Nesiparniță). Citând doar câteva din
titlurile poemelor din volum, această ”împotmolire”
existențială devine evidentă: Capăt de vreme, Ceas
nepotrivit, Solstițiu neprielnic, Asfințit, Amurg (referitor la
timpul trăirii); Poartă zidită, Gară finală, Drum surd, Țărm
obscur etc. (în ceea ce privește direcția, destinația).
Impasul existențial e evident: fântânile au secat și au
rămas fără cumpene (S-a ivit apă), iubirea e o floare putredă
„cicatrizată în chilimbar”, procesul creației transformându-
se într-o pogorâre înspre marele somn: „târziu/ cu fiecare
cuvânt/ te închizi/ ca o carte” (Oracol mut). Poetul se simte
tot mai ferecat în aduceri-aminte (Autoportret), memoria sa „doarme într-un turn fără clopot”
(Vechea cerneală), abandonul sinelui devenind regret: „aș fi petrecut mai mult timp cu mine”
(Tuareg). În labirintul propriilor noastre destine, conchide
poetul, suntem predestinați să fim învinși, căci „triumful
se cuvine numai morților” (Orizont istovit).
Paradoxal, în interiorul acestor cercuri concetrice
tot mai înguste, poezia lui Aurelian Sârbu a devenit propria
sa esență. Aceasta este destinația sa existențială, aceasta
este forma și esența poetică la care a râvnit, neavând în
vedere nicio clipă că, odată ajuns în centru, nu există
întoarcere, cale spre exterior, către lumea reală a
semenilor, superficială și tot mai decăzută, însă reală și
vie. Închizându-se către sine, în sine, debarasat de balast,
de nesemnificativ, poemul a devenit aproape impenetrabil,
îngreunat de toată încărcătura, durerea, frumusețea unei
vieți încercate, de toată învățătura timpului suveran;
fiecare poem e o clepsidră în care, aproape sfârșit, a
încremenit nisipul sub imperiul solitidunii, al tăcerii, dar și
absența vreunui licăr de speranță. Nu desperare însă, ca în
cazul lui Sisif, unul dintre modelele sale preferate (alături
de Icar, Odiseu, Manole și Iisus), ci înțelegere și asumare
lucidă a „poverilor”, a crepusculului, a golirii de viață, a
jertfei, dar și conștiința trecerii demne și semnificative

75
Nr. 3 (76) - 2025