Page 79 - VoxLibri_76_2025

Scriitori hunedoreni

prin destin, a omului care și-a împlinit rostul, în
limitele putințelor și neputințelor sale.
Dar care este oare locul și rolul lui
Dumnezeu în acest labirint? Acel Dumnezeu
despre care poetul afirmă, în Vamă, că „îmi ia câte
puțin din ființă/ nu din ce-i El în mine”. Însă nu un
Dumnezeu viabil, necesar, omniprezent,
transformat mai degrabă într-o metaforă, imagine a
unui însingurat de care oamenii s-au îndepărtat și
care, „surd și orb”, trage de unul singur funia
clopotelor (În cumpănă). „În absența lui
Dumnezeu”, se confesează poetul, „m-am
zădărnicit din eșec” (În roata lumilor), mai
zărindu-l, sporadic, dezorientat și nemotivat, ca în poemul Peisaj remanent, „printre vânzători de
icoane/ singur la ceas de taină/ flămând” (un Dumnezeu în impas, așadar, ca poetul însuși, de altfel).
Aurelian Sârbu e un admirator declarat al sculpturilor lui Brâncuși, prin urmare nu este
întâmplătoare asocierea poemelor sale, de cincisprezece, douăzeci de cuvinte, cu sculpturile
marelui artist. Debarasându-se de orice balast „lingvistic”, păstrând doar termenul semnificativ
pentru adâncirea înțelesurilor sale („mă potrivesc printre foi/ marmură nesculptată” afirmă în
Tăceri), fiecare poem e un ciorchine de semnificații, trecut prin alambicul creației, păstrând acel jar
mocnit de înțelesuri, ca o „văpaie captivă” în vers, ca cea din urmă rază sângerândă a crepusculului.
Poetul distilează cuvintele, imaginile poetice și, așa cum oamenii de la țară, din fructele livezii,
obțin prin distilări repetate acel ultim strop magic de licoare, poemele lui Aurelian Sârbu, oferite
„spre degustare”, constituie mostre de esență poetică și înțelepciune existențială. Versurile au ceva
din parfumul aforismelor, impactul cugetărilor filosofice, vorbelor de duh. Referindu-se la sine,
poetul vorbește și despre noi, practic împrumutându-ne înțelepciunea sa experiențială, concluziile
privind destinul său devenind valabile pentru toți. Iată câteva astfel de pseudoaforisme, prin
excelență existențiale: „tăcerile mele sunt tot mai bătrâne” (Mi-aș vrea înapoi cuvintele); „din
corabie a rămas doar ancora” (Jumătăți de cer); „mă simt olog și mut/ cu rădăcinile retezate”
(Miraj); „nașterea mea se va prăbuși în moarte” (În cumpănă); „voi deveni o carte închisă”
(Metopă); „nu mă regăsesc la capăt de poveste” (La răscruce); „e târziu/ și-s prea departe” (Patimă
stearpă).
Printre motivele preferate ale poetului amintim țărmul, corabia, drumul, clepsidra, zborul,
izvorul, muntele. Esențiale pentru acest gen de poem, nu atât ermetic, încifrat, mai degrabă erudit,
încărcat de semnificație, definițiile metaforice abundă: lumea e „o broderie de iluzii” (Vamă
oglinzii), iubirea e „ecou într-o oglindă spartă” (Fortuna labilis) sau ”paradis îndoielnic/ cu porțile
vraiște” (Floare cicatrizată în chihlimbar). Nașterea și moartea sunt „două jumătăți într-o oglindă
înșelătoare” (Forme confuze), iar piscul muntelui, ”pâlnie deschisă-n adânc/ zbor încremenit într-o
marmură/ ce n-a devenit pasăre” (Zbor încremenit).
Aurelian Sârbu își structurează poemul cu o înțeleaptă chibzuință, de o bună vreme versul
său nemaifiind doar experiment poetic, ci alcătuirea unui filolog versat și a unui filosof deopotrivă,
focalizându-și cugetul și simțirea pe răstimpul existențial al crepusculului vieții; un model de
alcătuire poetică necontaminată de modernisme, rămas fidel, peste decenii, propriei sale măsuri și
esențe.

76
Nr. 3 (76) - 2025