Page 7 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Dialogul ideilor

târziu, de la anticari pasionaţi. Dar când pierzi, rătăceşti sau nu mai găseşti în ciuda tuturor
eforturilor tale un anume volum, încărcat simbolic el şi numai el, atunci te cuprinde o tristeţe
apăsătoare. Asta simt când caut zadarnic câteva cărţi ale copilăriei mele, câteva primite de la o fiinţă
de care am fost îndrăgostit cândva, în adolescenţă. Habent suafata libelli...
Frustrarea în raport cu cărţile vine de la imposibilitatea de a avea la îndemână oricând orice
carte îţi doreşti, orice carte îţi e necesară ca aerul în acel moment când ea ar face minuni în mintea ta
scormonitoare, ajunsă deodată în impas. Simţi organic că rezolvarea frământării tale ar putea fi
acolo, în acel volum, la o pagină anume, dar cartea respectivă nu e lângă tine. Şi mai simţi, tot
organic, că gândul, ideea ce te-a străbătut şi înălţat pentru o clipă, se vor îndepărta, apoi vor fugi de
tine şi tu nu le vei mai putea înşfăca. Despre frustrarea de a nu putea cumpăra o carte anume din
pricina „bugetului limitat” (cum se spune azi), l-aş lăsa să vorbească pe adolescentul de odinioară,
care trebuia să aleagă între „Crimă şi pedeapsă” şi „Demonii”, ce apăreau concomitent în librării în
anul de graţie 1981, când el avea 17 ani, dar puţini bani trimişi de părinţi pe adresa liceului militar...
Mereu vom încerca acest sentiment în raport cu o carte pe care nu am putut-o cumpăra sau nu am
citit-o la timp. Ce să mai vorbim despre cea pe care nu am scris-o încă. Însă acelea nu sunt cărţile-
obiect. Habent suafata libelli...
Despre nostalgie se vorbeşte la timpul prezent, cu referire la cele petrecute la timpul trecut.
Cărui iubitor al cititului, ajuns la ani înaintaţi, nu îi e dor de sentimentul acela intens, din
adolescenţă, al alcătuirii propriei biblioteci? Al freneziei de a achiziţiona şi romanele lui Proust, şi
ultima carte a lui Llosa, şi „Les Fleurs du Mal” în franceză, că doar aşa îl simţi cu adevărat pe
Baudelaire? Din păcate, sentimentul acesta se toceşte cu trecerea timpului, nu doar pentru că „nu
mai am pic de loc în bibliotecă”, ci pentru că aripile tânărului de odinioară acum nu mai bat cu
aceeaşi putere şi visul că „o să citesc enorm, neapărat toate cărţile marii literaturi” s-a destrămat.
Nu numai cărţile, dar şi oamenii au suafatta...
Nu îmi amintesc ca de pe buzele mele să fi ţâşnit vreodată un strigăt de bucurie pe care
aproprierea unei anume cărţi, fie şi foarte dorită, să îl fi produs „în gura mare”. Sigur e că şi astăzi mă
bucur în sinea mea intens, sincer, deplin că sunt zi de zi înconjurat de ele. Un vrafîşi aşteaptă rândul
la lectură pe noptieră, lângă pat; tot lângă pat sunt riguros aranjate alfabetic şi pe domenii în
biblioteca personală; soţia îmi aşază pe birou volumul pe care tocmai l-a terminat şi care „merită
citit”; titlurile cărţilor ce trezesc interesul fiicelor mele îmi atrag încă atenţia, nu ezit să le răsfoiesc
sau să le parcurg cap-coadă, înscriindu-le în repertoarul lecturilor. Cărţile - ce mare bucurie de
fiecare zi! Îmi sunt la fel de dragi şi acum, şi în arcul de timp al vieţii mele de cititor, precum mi-au
fost din prima zi când am înţeles ce prieten de nădejde şi, iată, de o viaţă, am dobândit. Le-am
îndrăgit, le-am păstrat tot timpul în preajma mea, iar ele m-au răsplătit. Habent suafata libelli...
În relaţia nemijlocită şi intimă cu cartea-obiect, cu tot ceea ce reprezintă şi poate să
determine ea în universul nostru interior, experienţele, ca şi trăirile personale, sunt numeroase şi de
intensităţi diferite, iar dintre acestea am ţinut să rememorez câteva în rândurile de mai sus,tocmai
întrucât ele adaugă un alt „preţ” celui înscris pe copertă.

5
V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6