Page 6 - VoxLibri nr.1 (78), 2026
P. 6

Dialogul ideilor


       curiozitate, anxietate, mândrie, nedumerire, uimire şi aş mai putea adăuga nuanţe... Le voi lua pe
       rând, mărturisindu-vă (zic eu revelator) câteva experienţe personale, poate  şi pilduitoare, unele
       comune şi altor cititori. O voi face însă în ordine inversă, tocmai pentru a încheia aceste rânduri pe
       un ton optimist.
              Cu totul  uimit  am  fost  când,  după ce  a terminat  de  transportat mobilerul  şi  lucrurile
       personale din imobilul pe care mi l-a vândut, vechiul proprietar şi-a luat rămas bun dăruindu-mi
       volumul „Poesii”, al lui Vasile Alecsandri, cel editat în anul  1901 de Institutul de Arte Grafice şi
       Editura  Minerva.  Uimirea  mea venea  din  „conflictul”  dintre  ocupaţia  sa  de  bază  (samsar  de
       imobile) şi nobleţea acestui gest, dublată de raritatea exemplarului primit. Nu ştiu dacă a cumpărat
       volumul sau mi l-a dăruit din biblioteca personală, cert e că, aflând că mă ocup cu literatura, a simţit
       imboldul interior să îmi dăruiască o carte deosebită. Din cuprinsul ei i-am citit apoi fiicei mele mai
       mici, cu delicii de părinte, „Andrii Popa”, „Iarna”, „Malul Şiretului”, „Sergentul”. Habent sua fata
       libelli...
              Nu m-am dumirit nici acum, după trecerea a zeci şi zeci de ani, cum de învăţătorul meu,
       domnul Moreanu, mi-a dăruit ca premiu tocmai volumul de proză „Amintiri dintr-o călătorie. În
       Munţii Neamţului”, al lui Calistrat Hogaş, volum pe care îl păstrez cu pioşenie în bibliotecă. Zic
       nedumirit pentru că literatura a însemnat destinul meu profesional, iar călătoriile, în speţă drumeţia
       la munte  -   pasiunea arzătoare  de  o  viaţă.  Chiar aşa:  astăzi,  la  sfârşit  de  an  şcolar,  mai  oferă
       învăţătorii cărţi ca premiu elevilor merituoşi? Întreb întrucât experienţa de viaţă mi-a dovedit că nu
       numai cărţile îşi au soarta lor, ci şi tradiţiile, obiceiurile (mai ales cele faste...).
              Cu  câtă mândrie  am  scris,  la debut,  pe  pagina de  gardă  a volumului  meu  „Personjul
       sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică”, dedicaţia către părinţi. Uitată complet a fost distanţa
       astronomică dintre cuprinsul acestei lucrări de strictă specialitate literară şi posibilitatea practică ca
       ei să poată parcurge vreodată, fie şi un singur capitol. Le-am citit bucuria de pe chipuri, desigur că l­
       au răsfoit privindu-mă, mândri şi ei la rândul lor de isprava fiului, dar doar atât le-am putut dărui,
       obiectul, nu şi  substanţa lui.  Prin lectură, cartea dobândeşte  suflet ce palpită, altminteri este un
       simplu obiect cu duh latent. Habent suafata libelli...
              De  curând  a  plecat  dintre  noi  un  coleg  de  radio  mai  vîrstnic,  care  ne  mărturisea în
       convorbiri anxietatea sa cu privire la soarta bibliotecii personale. Îndrăgostit de carte, achiziţionând
       ediţiile  princeps  ale  volumelor  de  debut  ale  mai  tuturor  poeţilor  români  celebri  sau
       cvasinecunoscuţi, regretatul nostru coleg, necăsătorit şi fără urmaşi direcţi, se întreba - şi parcă
       aştepta de la noi un răspuns la frământarea ce părea a-l apăsa zilnic: ce se va întâmpla cu biblioteca
       sa, la care ţinea atât de mult, după ce el nu va mai fi? Habent suafata libelli...
              Cât priveşte curiozitatea în raport cu cărţile -  o ai sau nu o ai. În ce mă priveşte, ea e un fel de
       daimon lăuntric, care mă face să le deschid neîntârziat pe cele noi, să le parcurg atent cuprinsul de la
       final, să citesc câteva rânduri de ici, câteva de colo, şi să îi ofer apoi grabnic ei, curiozităţii, un prim
       răspuns la întrebarea:  ce e cu cartea asta nouă? Cel mai adesea, o aşez în bibliotecă pentru a-şi
       aştepta rândul. Tot acest daimon însă mă împinge să şi iau din bibliotecă un volum încă nedeschis,
       cine ştie când cumpărat, primit în dar ori oferit cu autograf de un autor şi, hodoronc-tronc!, mă pune
       pe  lectura lui  din  scoarţă-n  scoarţă.  De  ce  anume  am  scos  acel  op  şi nu altul -  iată un mister
       insondabil, dar care consolidează adevărul amintitului adagiu latin: Habent suafata libelli...
              Dar mai sunt şi cărţile pierdute o dată pentru totdeauna.  Ştiu, orice titlu e editat într-un
       număr suficient de exemplare ca să-l poţi achiziţiona neîntârziat din librării sau online, ori mai



                                                 4
       V o x  L i b r i ,   N r .   1  ( 7 8 )   -   2 0 2 6
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11