Page 81 - Vox Libri nr. 2 - 2007

‘ Regidi de fectură

Suntem încredințați că avem cu cartea o relație specială dar se pare că, totuși, nu știm încă prea multe
despre arta cititului. Un text scurt găsit pe net mi-a atras atenția și din el am aflat lucruri pe care nu le știam,
dar Ic simțeam.
Primul sfat - Obișnuiește-te să citești în
bibliotecile publice - este o trimitere expresă la
DÎA/C01O ™ crearea deprinderii de a deschide ușile acestor
așezăminte care, în sutele de rafturi ale lor,
TIMPUL. tezaurizează o bună parte din înțelepciunea marilor

In 6 aXjAzfpl civilizații care au traversat istoria. Dc cc trebuie să
îndrăznim să trecem pragul acestui tip de biblioteci ?
Nu pentru că, așa cum sună motivul invocat, cărțile
OflM THE b a 0 mari nu ți lc împrumută nimeni. Pur și simplu pentru
că petrecerea cîtorva ore bune într-o bibliotecă
echivalează cu plonjarea în paradisul sugerat de
GuvflțȚ la Po fctr Borges și invocat deja până la sațietate dc numeroase
texte despre carte și bucuria cititului. într-o
bibliotecă, printre vitrinele cu cărți, ochiul
vagabondează și privirea sc oprește pc cîtc un titlu
nou, pe cîte o carte despre care ai auzit dar n-ai avut
încă prilejul s-o citești. Cărțile se cheamă unele pe altele, cititul devine o curgere continuă, este ca și cum te-
ai cufunda într-un râu care tc fură cu undele sale. Singurul râu în care înecul este o plăcere.
într-o bibliotecă există întotdeauna condiții de studiu, poți să faci însemnări și atunci intervine cel
de-al doilea îndemn, acela de a citi întotdeuna făcând adnotări asupra celor citite. De ce? pentru că, ni se
spune, memoria umană este mizerabilă. Și atunci trebuie să i sc ofere un suport pc care să sc depoziteze tot
ceea ce aflăm din cărți. Așa se citesc mai ales cărțile voluminoase, nu atât fizic, cât sub aspectul informației,
cărți pline de date care nu pot fi reținute și de care nu se știe când vom avea nevoie, adr cu siguranță vom
avea într-o zi.
Și acum un îndemn de ordin senzorial, olfactiv, dar deloc nou: se pipăie, se miroase cartea și, mai
întâi, se parcurge repejor de la o copertă la alta. Este contactul tactil, epidermic cu cartea, contact deloc de
neglijat. Cartea sc deschide, sc răsfoiește, sc adulmecă (ați observat oare că nici o carte nu miroase la fel cu
alta?), se mângîie, i se desfac cu grijă eventualele pagini lipite. Este ca și cum ai face cunoștință cu o ființă cu
care vei petrece un segment de timp. De cele mai multe ori este o dragoste la primă vedere. Dar o dragoste
care nu tădează, care nu fuge, nu tc părăsește, care rămâne la îndemâna ta acolo pc un raft dc unde o poți lua
ori de câte ori dorești.
O dragoste despre care poți vorbi, o dragoste devenită viciu. Cine să-ți înțeleagă însă acest viciu
dacă nu cineva de „teapa” ta. Pentru că, aflăm, în acest mileniu incult, nu te aștepta să ai cu cine să
pălăvrăgești despre viciul tău. Tot mai puțini sunt cei în compania cărora poți vorbi despre Dante în lumea
asta care parcă are drept frontispiciu dezolantul „lasciate ogni speranza..
Cartea nu este un obiect de unică folosință. Nenumărate sînt prilejurile în care reiei cartea iar și iar:
cauți o informație, un citat, o referință, o dată, o imagine. Așa sună și sfatul „intemaut”: Recitește de câte ori
este nevoie. Pentru că, ni se spune, aceeași carte/simfonie/pânză se schimbă după cum devii tânăr/bătrân,

Vox Libri, Nr. 2, Vara - Toamna 2007 80