Page 71 - VoxLibri_75_2025

Ars legendi

dacă te gândești, zarurile sunt aruncate, ești angajat10”, concluzie la care ajunge în urma perioadei pe
care o petrece într-un lagăr de concentrare, acolo unde învață să creadă în oameni. Prin contrast,
Roquentin, datorită crizei existențiale pe care o traversează, ilustrează prima vârstă a gândirii
sartriene, cea potrivit căreia individul trebuie să își găsească propriul rost, găsind ieșirea din
impasul existențial, înainte de a se angaja să îi sprijine pe ceilalți, ceea ce explică și pornirile sale
mizantrope.
Roquentin va hotărî să renunțe să mai scrie
biografia marchizului de Rollebon, deoarece
consideră că, dacă ar fi continuat să lucreze la ea, nu ar
fi făcut decât să își falsifice propria existență. Scriind
despre viața altuia, pierzi din vedere tocmai faptul că
nu ajungi să îți mai analizezi propria viață, iar a
continua munca de documentare pentru a finaliza
biografia ar fi însemnat să ducă un surogat de
existență, prin care ar fi amânat momentul
descoperirii autentice a sinelui: „Domnul de Rollebon
era asociatul meu: el avea nevoie de mine ca să existe
și eu aveam nevoie de el ca să nu simt că exist. Eu
furnizam materia brută, această materie din care
aveam de prisos, cu care nu știam ce să fac, existența,
existența mea.
Rolul lui era să reprezinte. Stătea în fața mea
și împrumuta propria-mi viață ca să mi-o reprezinte
pe a lui. Nu-mi mai dădeam seama că exist, nu mai
existam în mine, ci în el; pentru el mâncam, pentru el
respiram, fiecare mișcare a mea își avea sensul în 11

afară, aici, chiar în fața mea, în el; nu-mi mai vedeam mâna scriind litere pe hârtie, nici fraza pe care
o scrisesem - dar în spatele hârtiei, dincolo de ea, îl vedeam pe marchiz, care ceruse acel gest, căruia
acel gest îi prelungea, îi întărea existența. Eu nu eram decât un mijloc pentru a-l face să trăiască, el
era rațiunea mea de a fi, mă elibera de mine însumi. Ce-am să fac acum?”11
În finalul romanului, Antoine va găsi o potențială soluție de a ieși din criza existențială pe
care o traversează, și anume scrierea unui roman. Gestul este unul prin care personajul își va afirma
individualitatea. O creație originală, izvorâtă din propria imaginație și sensibilitate, îi va orienta
parcursul existențial, ajutându-l să se cunoască mai bine și, prin aceasta, să lucreze la proiectul său
existențial, vindecându-se, în consecință, de starea de greață care îl cuprinsese. Se întrevede, astfel,
posibilitatea ieșirii din impasul existențial grație împlinirii prin creația artistică, operație complexă,
la capătul căreia Roquentin speră să își desăvârșească esența, dezideratul gândirii filosofice
sartriene: „Plec, mă simt confuz. Nu îndrăznesc să iau o hotărâre. Dacă aș fi sigur că am talent... Dar
niciodată, niciodată n-am scris nimic de felul ăsta; articole istorice, da, dar până la ele... O carte. Un
roman. Oamenii ar citi romanul acela și ar spune: «Scris de Antoine Roquentin, un tip roșcovan care
zăcea prin cafenele», și s-ar gândi la viața mea cum mă gândesc la cea a negresei: ca la ceva prețios

10. Idem, ibidem, p. 208.
11. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 187-188.
Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 69