Page 70 - VoxLibri_75_2025

Ars legendi

De aceea, fundamentală este redefinirea relației cu obiectele, pornind de la premisa că, în
filosofia sartriană, „obiectele din lume și situațiile reale sunt [...] primite și acceptate în manieră
diversă de diverși subiecți”5 Astfel, obiectele înseamnă, pentru Roquentin, mai mult decât niște
lucruri inerte. Ele devin, prin internalizare și prin învestirea cu un scop, elementele care împiedică
aneantizarea omului, în încercarea sa de apropriere a realului, integrându-l ca element constitutiv al
propriei conștiințe. Astfel, lucrurile orientează proiectul existențial al fiecărui individ în parte:
„Obiectele n-ar trebui să înduioșeze, pentru că ele n-au viață. Te servești de ele, le pui la loc, trăiești
în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioșează, e insuportabil. Mi-e frică să
intru în contact cu ele, ca și cum ar fi niște animale vii6 7” Prin acest demers, individul ajunge să
.
învestească lumea cu sens, dat fiind faptul că „a ști nu înseamnă să intri pur și simplu în contact cu
lucrul, ci această intrare în contact trebuie să implice deopotrivă cunoașterea motivațiilor, a
rațiunilor pentru care lucrul este acolo, scopul sau destinul lucrului, și așa mai departe.”7 Este
semnificativ momentul în care Roquentin are această revelație: „Chiar când priveam lucrurile, eram
la o sută de leghe de gândul că ele există: îmi apăreau ca un decor. Le luam în mâini, îmi serveau
drept unelte, le prevedeam rezistența. Dar totul se petrecea la suprafață. Dacă aș fi fost întrebat ce
este existența, aș fi răspuns de bună-credință, că nu e nimic, o simplă formă goală care se adaugă
lucrurilor din exterior, fără să schimbe nimic din natura lor. Și apoi, iată: deodată am văzut, era
limpede ca lumina zilei: existența mi s-a dezvăluit. Își pierduse înfățișarea inofensivă de categorie
abstractă: era însăși substanța lucrurilor, rădăcina aceea era modelată din existență8.”
În caz contrar, se instalează un sentiment tipic filosofiei existențialiste, și anume
sentimentul absurdului, care rezumă tragedia individului pentru care lumea a devenit atât de
incoerentă, în situația opacizării funcționalității obiectului și a riscului aneantizării, încât nu îi mai
poate atribui un sens. Sentimentul îl încearcă și pe Roquentin atunci când are oroare de propria
existență: „Gândul meu sunt eu: iată de ce nu mă pot opri. Exist pentru că gândesc... și nu mă pot
împiedica să nu gândesc. Chiar în clipa asta - e îngrozitor - dacă exist, e pentru că am oroare să
exist. Eu, eu sunt acela care mă scoate din neantul spre care năzuiesc: ura, dezgustul de a exista sunt
tot atâtea chipuri de a mă face să exist, de-a mă adânci în existență. Gândurile se nasc dincolo de
mine, ca o amețeală, le simt mișcându-se în afara capului meu... dacă cedez, se vor năpusti în față,
între ochii mei - și cedez mereu, gândul crește, crește și iată-l imens, cum mă umple și-mi
reînnoiește existența9.”
Semnificativă pentru confruntarea viziunilor asupra lumii este discuția pe care Antoine o
poartă cu Autodidactul, personaj care aderă la umanism. Ca o contrapondere la sentimentul de
absurd existențial care îl încearcă pe Roquentin, partenerul său de dialog consideră că împlinirea
sensului existenței constă tocmai în încrederea în demnitatea umană și în raporturile pe care le
stabilim cu semenii noștri. Autodidactul apără valori precum rațiunea umană, respectul reciproc și
grija față de aproape, asumându-și o formă de angajament moral. Interesant este faptul că
personajul rezumă ceea va deveni filosofia sartriană, o gândire orientată spre morala comunitară. În
acest sens, filosofia de viață a personajului poate fi sintetizată în fragmentul: „Viața are un sens,
dacă vrei să îi atribui unul. Mai întâi trebuie să acționezi, să te lansezi într-o întreprindere. Pe urmă,

5. Jose Lms Rodnguez Garda, Sartre. Minunatul orgoliu de a fi liber, București, Editura Litera, 2021, p. 13.
6. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 57.
7. Jose Lms RodriguezGarcia,lucr. cit.,p. 52.
8. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 251.
9. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 190..
Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 68