Page 69 - VoxLibri_75_2025

Ars legendi

La toate acestea, se adaugă o senzație
generalizată de insatisfacție în raport cu lucrurile care,
anterior, îi produceau plăcere, de unde o tot mai
accentuată defamiliarizare și permanentă interogare a
sensului existenței sale. Personajul privește obiectele
față de care, altă dată, rămânea neutru într-o nouă
lumină, care îi va dezvălui fațete ale acestora până
atunci neobservate, ceea ce se traduce prin sentimentul
de ostranenie, termen inventat de formaliștii ruși
pentru a descrie esența operei de artă, care
redimensionează ceea ce acceptăm ca deja dat,
atribuindu-i nuanțe suplimentare. De altfel,
teoreticianul ceh Lubomir Dolezel ar rezuma condiția
personajului sartrian prin cea a „străinului de ontic”,
aflat în ipostaza de a-și renegocia raporturile cu lumea.
Prin însăși formula narativă aleasă, cea a jurnalului,
Sartre propune o perspectivă eminamente subiectivă
asupra evenimentelor. Personajul său devine conștient
de faptul că lumea în care trăiește este mult prea
complexă pentru a putea fi supusă unei interpretări
unice. Această revelație, apărută odată cu manifestarea
stării de greață, îl provoacă la un act de reapropriere a
orizontului său experiențial, pentru o mai bună
înțelegere a propriei persoane. Perioada pe care o
traversează când ține jurnalul, una de cumpănă,
presupune o atenție sporită la tot ceea ce îl înconjoară,
cu scopul de a-și redefini proiectul existențial: „Cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să
țin un jurnal ca să mă lămuresc. Să nu las să-mi scape nuanțele, faptele mărunte, chiar dacă par
lipsite de însemnătate, și, mai ales, să le clasez. Trebuie să spun cum văd eu masa asta, strada,
oamenii, pachetul meu de tutun, de vreme ce ele s-au schimbat. Trebuie să determin exact
proporțiile și natura acestei schimbări2.” Protagonistul este, însă, conștient de failibilitatea gestului
său, ceea ce explică și de ce, pe tot parcursul romanului, va persista o stare generală de tensiune și de
nedumerire existențială: „Iată ce trebuie să evit, nu trebuie să imaginez ceva deosebit acolo unde
nu-i nimic. Cred că ăsta e pericolul care te pândește când ții un jurnal: exagerezi totul, stai la pândă,
forțezi întruna adevărul3.” În încercarea de a-și stabili repere existențiale ferme, personajul se va
confrunta cu falsificarea percepțiilor, până să ajungă să ofere un sens vieții sale. Inițial, Roquentin
se gândește că greața vine din interior și că s-au produs modificări în propria ființă: „Oare eu m-am
schimbat? Dacă nu eu, atunci camera asta, orașul, natura; trebuie să aleg. Cred că eu m-am
schimbat: e soluția cea mai simplă. Și cea mai neplăcută. Dar, în sfârșit, trebuie să recunosc că sunt
predispus la aceste transformări subite4.”, pentru ca, ulterior, să ajungă la concluzia că schimbarea
privește și lucrurile din jur.

2. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 43.
3. Idem, ibidem.
4. Jean-Paul Sartre, op. cit., p. 48.
Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 67