Page 62 - VoxLibri_75_2025

Note de drum

vorba de satul Urovica, o importantă
comunitate de români/vlahi din zonă.
Apoi am văzut un loc care părea că îl
mai văzusem odată undeva, o poiană
aflată la marginea unei păduri cu o
casă asemenea unei cabane...
Apoi mi-am amintit că părea
un loc desprins dintr-o piesă de
teatru, pe care eu îl mai văzusem,
„Jocul de-a vacanța” de Mihail
Sebastian, piesă în care cineva
smulsese numele stației ca să nu mai
oprească nimeni acolo. Ciudat.
poate că imaginile se nasc în
imaginația noastră înainte ca pașii - < Casă în stil vernacular . balcanic
noștri să ne poarte în aceste locuri
plăsmuite. Pe drumul principal, am
remarcat, la un moment dat o casă în stil vernacular balcanic cu pereții văruiți în alb, din chirpici,
bârne de lemn vizibile integrate în structură și prispă de lemn, sprijinită de stâlpi care înconjoară
fațada.
La fel se întâmplă și la frontiera de la Vrska Cuka, punctul de frontieră dintre Serbia și
Bulgaria, uitat parcă între dealuri, unde ne-au întâmpinat doi oameni, cu vârste de aproximativ
șaizeci de ani, îmbrăcați în uniforma verde închis a poliției de frontieră. Erau drepți, calmi, cu fețele
brăzdate de vânt și soare, dar care nu păreau grăbiți sau bănuitori, cu toate că nu trecea nimeni pe
acolo în acel moment, iar Vrska Cuka era un punct de frontieră slab circulat. Ne-au salutat politicos,
fără nicio ostilitate, dar cu o
Cascada Blederia
anumită fermitate. Femeia ne-a
privit direct și a întrebat, simplu,
cu accent local, direct în română:
De unde veniți... și unde mergeți?
Am răspuns că venim dinspre
Dunăre, de la Turnu Severin, și
vrem să ajungem la
Belogradchik, să vedem stâncile.
S-au uitat unul la altul
scurt, apoi au încuviințat din cap,
iar femeia a zâmbit ușor, un
zâmbet de frontieră, între
protocol și omenie care trăda în
orice caz entuziasmul și o ușoară
complicitate prin faptul că
vorbeam aceeași limbă.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 60