Page 60 - VoxLibri_75_2025

Note de drum

românească, sau invers că Munții Cernei erau o completare a lanțului balcanic, dar Dunărea, apoi
geografia politică le separa cumva ireconciliabil în mentalul politic. La o curbă am văzut niște
oameni simpli, îmbrăcați ponosit, cu desagi vechi în spate și un cal slab, împovărat, cărând cu ei
toate lucrurile pe care le aveau. Mergeau încet, fără grabă, pe drumul de pe marginea Dunării, dar
păreau fericiți. Mama i-a privit lung cu o ușoară melancolie apoi, gândindu-se la desagii pe care
i-am avut și noi cândva la țară, a spus: Noi le-am dat foc... săracii, ei îi folosesc mai departe. Ce s-ar
fi bucurat să le fi dată. Nu era judecată în glasul ei, ci o mirare, dar care asupra mea a avut un ciudat
efect de vinovăție, un fel de rușine amestecată cu milă. Realizam, fără să-mi spună nimeni, cât de
nedrept poate fi drumul modernizării și cum acesta pentru unii înseamnă confort, iar pentru alții
doar urme de pași pe marginea unei șosele pe care n-au s-o prindă niciodată sau pe care nu îi va lua
nimeni datorită aspectului lor... dar poate nici nu își doreau asta.
Am oprit în clisura Dunării și am cotit spre spre Brza Palanka, traversând lanțul Munților
Miroc la mărime și înconjurând regiunea de la Dunăre. Drumul trecea printr-o pădure răcoroasă,
mărginit de fagi, stejari și uneori specii de conifere. Pădurea era întreruptă de diverse platouri cu
pajiști, poieni și case frumoase, bine organizate. Drumul părea că nu duce nicăieri, iar sunetul
motorului era stingher în adâncul acelei liniști. De cealaltă parte a muntelui drumul cobora spre
Brza Palanka, iar pădurea se rărea și fluviul reapărea în peisaj la orizont, în aval de hidrocentrală.
Era atât de cald afară încât orizontul părea că plutește în razele solare care încingeau asfaltul, iar
fluviul se contopește cu acesta, aproape topindu-se în el într-o imagine mișcătoare sau o iluzie. Îmi
imaginam în această iluzie că prin acel vad la orizont, într-o altă vreme, armata lui Marko Kralijevic
ar fi putut trece dincolo de Palanka, înaintând spre ținuturile valahilor de la nord de Dunăre.
Legendele spun că Marko, vasal al otomanilor, a murit în lupta împotriva lui Mircea cel Bătrân la
Rovine în 1394-95, când Baiazid a traversat Dunărea cu oști sârbești și otomane.
Cu toate că există mai multe versiuni ale locului prin care au trecut oștile sud-dunărene
împotriva domnitorului muntean, ele ar fi putut trece prin zona Palanka, unde există și în condițile
actuale, după construcția hidrocentralei Porțile de Fier II, o deschidere mai largă a fluviului.
Imaginea se corela în mintea mea cu mănăsitrea de la Coroglași din apropiere, ctitorită de Mircea pe
malul sârbesc și cu dezbaterea din istoriografia românească privind titlul domnitorului care domnea
și „pe amândouă părțile pe toată Podunavia”, Podunavia fiind, conform istoricului Marian Coman,
această regiune de la sud de Dunăre, și nu Dobrogea, Dobrogea fiind descrisă în titulatură ca «încă
până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”1. Căldura juca feste în acea zi, iar
orizontul topit și luciul apei păreau să mă plimbe prin timp, observând cu ușurință scenele istoriei
Ungrovlahiei și legăturile sale balcanice.
Apoi am ajuns la Mănăstirea Vratna. Drumul trecea printr-o poiană de pini la capătul căreia
se afla mănăsirrea. În spatele ei se aflau porțile Vratnei, niște chei ascunse în pădure, săpate de
natură în piatră ca niște portale spre necunoscut, necunoscute și turiștilor din România. Doi tineri,
undeva între 20 și 30 de ani, ne-au arătat pe unde e cărarea, apoi mi-au spus într-o română stâlcită:
„La mănăstire, frate, să mergi de-a dealu', apoi la dreapta după copaci, că nu te rătăcești!” Erau
vlahii sud-dunăreni. Simțean o discrepanță culturală ciudată între limba română pe care o vorbeau
și o auzeam și aspectul fizic, îmbrăcați modern. După standardele lingvistice din România ar fi fost
catalogați ca niște „țărani”. Mă gândeam la ce înseamnă identitatea națională, amplu influențată de

1. Marian Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Editura Polirom, Iași, 2013.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 58