Page 14 - is
P. 14

Biobibliografie Ion Scorobete




                „Enunţul de mai sus îşi poate regăsi - evident - suportul în interiorul volumului de poeme Imperiul
         mărunt - al scriitorului Ion Scorobete, Timişoara, Editura Anthropos, 2010. Dintru început, câmpul semantic
         al titlului: Imperiul mărunt pare a vibra revendicându-se dintr-un demers polemic, aproape imaterial, dintr-o
         rezervaţie de tip Gongora,  ori din flora şi fauna de coliziune.
                Structuri eidetice prin care se revendică textul: omul «de format mare» al lui Platon; o maieutică
           generică ce induce - paideic - stări poetice;  posibilul travaliu al resurselor, ce pot configura un «monstru cu
           autoreglare» (n.a.) ce virează către un surrealism constrictiv (în volum exemplificate nominale precum
           «abisalia»  şi/sau  I.  Barbu,  cu  «barbilia»  sa  resurecţională;  geometrizare  a  «eşecului»  în  sine,  eşec
           «metropolitan» şi grotesc; autoreferenţiale (cititor autor şi invers ) introduce în vers de către «Ionul, cel cu
           pălărie de gratz» - efigia fără blazon  a pag. 6-8; «Orfeul» barbar trecut prin băile de soare ale anticilor; un
           eleatism sumar al peroraţiilor - momente în care ca în pag 12-13 recad în discursive: spaţiul-sepia al unor
           evaziuni cotidiene, întrucât noi, toţi, suntem «intoxicaţi cu posibil Cioran»; evaziuni desprinse parcă dintr-
           un palatinat al peisajului urban, Timişoara Circumvalaţiunii, bulevard traforat lamelar de tramvaiul 5, cel cu
           arguţie brută, apoi, de asemeni evaziuni ale mai mult numitului de câteva ori Săcălaz, adevărata sărătură
           timbrată, localitate recent-marsupială a autorului.
                Stileme. Acestea pot deriva dintr-un expresionism de vagonetar virtuos - cu şi fără secvenţe calme:
           «Îndoielile sedimentate de-a lungul axelor secvenţiale blochează tristeţea pe căile principale» (poemul:
           Relicva, pag. 7). Un stilem este şi neutral reticular şi impur, veritabil «melanj» de reliefuri dintr-o anume
           realitate carnată - adică - altfel spus: marele cenuşiu… (sau) - stilem fiind şi o anume inocenţă a grifonajului
           Socrate-Brâncuşi de extracţie barocă.
                                                    - Striaţiuni şarjate, poetul «fentând» cu aplomb «îngerul». Pare
                                           astfel drept un ludic grimat şi metalic, elevaţie «de stânga  pe fondul dur
                                           şi viclean al istoriei: nu vă lamentaţi: e dezagreabil exclamă U. Eco în
                                           eseul  Cum  se  face  o  teza  de  doctorat!».  O  altă  striaţiune:  alchimia
                                           profană,  imperială  a  celor  «  10  Porunci  de  pe  Munte»,  pag.  24,
                                           Dumnezeul lui Ion Scorobete, fiind pe semne acel horaţian Deus otiosus.
                                                    Vectorii poetului sunt evocaţi prin evanescenţa generoasă a
                                           scriiturii:  «dispersia  societăţii  /  cetăţii  /  în  celule  vii,  tombale,
                                           vindicative, construite euclidian»-(Acuarela pag. 16), pasaj ce semnifică
                                           lectorului un lung peisaj cu ploi ce bântuie coasta de Vest. Un alt vector ar
                                           fi, ceea ce putem numi lejer - virulenţa frescei criptic-lizibilă în cifrul
                                           unui expresionism al sincopelor urbei, autorul relevându-se esenţial şi
                                           grav  asemeni  câtorva  silenţioşi  anthropi  ai  zilelor  noastre,  ce  vor
                                           supravieţui - la rigoare - în acest «imperiu mărunt»!...
                                                    Vectorial sau nu, într-o anumită stileză, intrând în perifrază,
                                           autorul refuză livrescul, arbordând un surrealism al «stării minerale de
                                           urgenţă: Nu e lesne să nu intru încălţat în sentimentele de azotat …»
                                           (Agora  26  ).  În  gramatica  severă  a  relaţiei  cu  invocatul  Benjamin
                                           Fondane - pag. 28, timpul interogativ pare a se roti, «în jurul lui X»,
                                           autodevorându-şi imperturbabil traseul. Scorobete ştie că azi şi acum
                                           «gândirea e eminamente vegetală», cum ar perora şi Caillois în «Alfeul»
                                           său - autorul român integrându-se acestei diagrame, scriind şi construind
                                           în  lirismul  unghiular  al  postmodernilor,  elaborându-şi  versul  într-un
                                           «ulei s   ecular» stenic şi stepic.
                                                    În «baza de date a lui Dumnezeu» de asemenea invocată (pag.
                                           44 ), în care îi întâlnim liber şi pe Ungaretti şi pe e Montale, se afla parcă
                                           depozitată întreaga lavă din imperial mărunt. Scriitura de iberic sau de
                                           maghrebian striat, veritabil sclav al nervilor de lux, prin care îşi domină
                                           lirismul, poetul îşi impune şi ne impune un EU «care rezultă» deloc
                                           rezidual ci tonic, în spiritul de confesor al artei poetice a lui Borges. Este
                                           timp,  noi  toţi,  noi,  ceilalţi,  am  fi  «culpabili  în  angoasă»,  cum  ne-ar
                                           confirma şi «existenţialistul» Søren Kierkegaard. ”

                                                                      Marcel Turcu, Poezia lui Ion Scorobete sau
                                                                reactivarea calmă a unui gen de lirism imprudent


                                                                                                             12
   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19